ANDA ☝
Poziții sintactice nou-introduse în studiile moderne de gramatică
I. Complementul secundar vs. Complementul direct.
A. Complementul secundar, o nouă funcție sintactică sau avem în continuare două complemente directe în propoziție?
Teste pentru identificarea corectă a complementului direct:
Ex: El mă învață poezia.
În această structură putem observa că ambii constituenți ( atât mă cât și poezia) sunt într-o relație de dependență față de verb, permisă care ne va ajuta să demonstrăm diferențele relaționale ce apar în actualizarea acestora în context.
A. Deși ambii constituenți depind de verbul învață, doar unul admite dublarea printr-un pronume personal la forma neaccentuată, în cazul Acuzativ. Putem spune:
El pe mine mă învață poezia., dar nu putem spune
* El poezia o mă învață.
B. O altă deosebire are în vedere fenomenul de reorganizare prin pasivizare, întrucât doar obiectul personal din construcție admite această transformare, celălalt rămânând indiferent față de primul constituent.
Eu sunt învățată poezia.- situație cu obiectul personal pasivizat, dar nu putem spune
*Poezia sunt învățată de el.- situație cu obiectul inanimat pasivizat.
Astfel, pornind de la aspectele teoretice oferite de cele două poziții sintactice și de la situațiile de diferențiere pe care tocmai le-am enunțat mai sus, putem analiza exemplele anterioare, subliniind faptul că cele două teste (de la A la B) sunt valabile numai în cazul complementului direct, întrucât acestea sunt caracteristici relaționale, sunt teste de recunoaștere a poziției de complement direct. Doar complementului direct este legat de verb. Aceste caracteristici, așa cum afirmă Pană Dindelegan în Teorie și analiză gramaticală (1994: 122-124) asigură recunoașterea complementului direct, precum și delimitarea lui de alte poziții sintactice, fapt ce demonstrează că cele două poziții sintactice analizate de noi nu pot fi identice.
Conform definiției din GALR (2008), complementul direct activează prototipic într-un grup verbal, însă poate fi întâlnit uneori și în cel interjecțional ca „termen subordonat în cadrul unei relaţii de dependenţă faţă de centrul grupului şi se realizează, în forma sa prototipică, printr-un nominal în cazul acuzativ” Prin nominal înțelegem : substantivul, pronumele, numeralul (GALR 2008: 392 ). De pildă, avem următoarele exemple:
Eu am un frate.
Mama face prăjituri.
Mi-am luat o carte.
Funcția sintactică de complement direct va fi impusă întotdeauna de un verb tranzitiv, adică cel care cere apariția unui obiect direct.
Așa cum am văzut și mai sus, complementul direct întrunește o serie de trăsături definitorii, și anume:
Ø fenomenul dublării prin pronume personal la forma neaccentuată în acuzativ: L-am felicitat pe Marius pentru reușită.
Ø fenomenul coordonării: Am cumpărat două cărți și trei caiete.
Ø în cazul anumitor verbe, precum: a considera, a deșuruba, a susține, ștergerea complementului direct nu este posibilă.
*El consideră./ *El prevede. (apud GBLR 2016: 427-428).
După ce am trecut în revistă cele mai importante caracteristici ale complementului direct, pe care le vom avea în vedere în comparația cu cealaltă poziție sintactică – numită complement secundar –, în cele ce urmează vom descrie natura acestuia din urmă și diferențele între cele două poziții sintactice.
Complementul secundar este o poziție sintactică ce aparține gramaticii moderne, o poziție sintactică nouă, care nu funcționează pe baza unei definiții proprii, ci, conform Gramaticii de bază a limbii române, se definește în raport cu o clasă restrânsă de verbe tranzitive cu dublu complement (GBLR 2016: 448-449). Acesta apare numai într-un GV, într-o structură obligatoriu ternară și anume aceea a unui verb trivalent. Complementul secundar se află întotdeauna în vecinătatea unui complement direct.
Îl vom întâlni în actualizarea unor verbe precum:
· „ a învăța” – cineva+verb+pe cineva+ceva (Csec) [NN+ V + NAC+ NAc]
El mă învață carte.
· „ a întreba” - cineva+verb+pe cineva+ceva (Csec) [NN+ V + NAC+ NAc]
Anca mă întreabă tabla înmulțirii.
Natura acestui constituent impune, în mod obligatoriu, prezența unui complement direct, în absența căruia nu putem discuta despre poziția sintactică de complement secundar.
În raport cu gramatica tradițională, unde cele două poziții, cele două complemente erau tratate ca fiind una și aceeași poziție sintactică, în perspectiva modernă a gramaticii, cele două poziții au fost separate, ca efect al principiului unicității, principiu esențial al sintaxei moderne, ce se definește prin imposibilitatea unui regent de a-și actualiza o singură valență prin două poziții sintactice diferite.
II. Complementul predicativ al obiectului.
Complementul predicativ al obiectului (CPO), conform Gramaticii de bază a limbii române, a fost interpretat în gramaticile tradiționale românești ca un tip de predicativ suplimentar, însă CPO este un complement matricial, care apare în structuri de bază, spre deosebire de predicativul suplimentar, ce vom vedea că apare într-o structură reorganizată (GLBR 2016: 487).
Iată care sunt caracteristicile complementului predicativ al obiectului potrivit perspectivei oferite de sintaxa modernă a limbii române:
- funcția de complement predicativ al obiectului se definește numai în raport cu verbul
- aceasta apare obligatoriu într-o structură ternară
- se raportează la un verb atributiv și la un obiect direct/indirect al acestuia.
- Verbele atributive sunt verbele prin care i se atribuie cuiva ceva, i se conferă ceva cuiva ( de pildă în exemplele date: L-au botezat Ion – adică i-au pus numele Ion/ L-au angajat portar- adică i-au atribuit o funcție, cea de portar
GBLR (2016: 487) ne furnizează o listă cu principalele verbe atributive ce actualizează poziția sintactică de complement predicativ al obiectului, acestea fiind următoarele: a boteza, a chema, a intitula, a porecli, a unge, a desemna, a califica, a caracteriza.
Exemple:
· L-au botezat [GN Ion.]CPO
· Îl cheamă [GN Gicu.]CPO
· L-au angajat [GN portar.]CPO
· L-au uns [GN episcop.]CPO
III. Predicativul suplimentar
Conform definiției din GBLR, predicativul suplimentar reprezintă o poziție sintactică al cărui statut este unul facultativ, obținut prin reorganizarea a două propoziții, aspect pe care îl remarcăm încă din denumirea acestuia. Predicativul suplimentar apare în construcții ternare, unde se raportează simultan la un verb sau la o interjecție predicativă și la un component nominal (GBLR 2016: 513).
Un exemplu concludent este evidențiat în următoarea propoziție:
V-am văzut plini de entuziasm. < Am văzut că erați plini de entuziasm.
DE LA TEORIE LA PRACTICĂ...
1. În enunțul: Am învățat-o pe Maria poezia.
o are poziț de……. ( aici spunem care e + dem)
pe Maria de......
poezia de ......
2. Am învățat-o poezia
Poezia are poz sint .....
3. Da am anunțat-o
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu